Ziua 5, Etapa 7. De la Bilbor la Drăgoiașa

28 august 2017.

Ne-am trezit dimineata, am imapachetat si incet, incet, ne-am pornit catre o destinatie necunoscuta noua…

La plecare am avut placuta ocazie sa-i cunoastem pe cei doi fii ai gazdei nastre. Doi baieti de toata isprava. Deschisi, amabili si suficient de umblati astfel incat sa priveasca si inteleaga corect ceea ce facem. Dupa mai bine de jumatate de ora de povesti… am plecat. Sederea acolo a fost placuta si am vrea si pe aceasta cale sa-i multumim gazdei noastre, Preotul Dumitru Apostol.

Drumul, ca de obicei in ultima vreme, a fost, mare parte, urcare, urcare si doar spre final am inceput sa mai si coboram. Parca traseul nostru este o continua ascensiune… Speram ca ascensiunea exterioara sa se reflecte si in interior. Cu toate ca ascensiunea interioara este ceva mai grea si mai lenta decat cea exterioara si nu se face decat prin constientizare, intelegere, cunoastere si iubire! Iubirea este ingredientul Sine Qua Non!

Pasii au curs pe un drum judetean, neasfaltat, prea putin circulat, spre mai deloc. Peisajele, linistea, aerul curat, norii care ne ascundeau de soare si vanticelul bland si racoros, toate au colaborat sa ne creeze conditii perfecte de drum care sa compenseze pietroiul din rucsaci si din minte.

Pe traseu, multe paduri au disparut sub ascutisul drujbelor. Copacii cazuti erau aliniati precum evreii de la Auschwitz. Isi asteptau bland moartea si prelucrarea. Nu la sapun, ci pentru a satisface falsele si exageratele noastre nevoi. Am preferat sa ma ascund in muzica si ganduri decat sa privesc acest sumbru tablou.

Pe culme am intalnit o pajiste plina de merisoare. Ne-am facut plinul cu acriturile celea, in asentimentul vadit al dintilor… In timp ce ne alimentam cu Vitamina C, a trecut pe langa noi un convoi de masini britanice de teren; aventurieri motorizati. Ne-am salutat cu placere. Drum bun!

In varful muntelui cativa tapinari dubiosi s-au sezizat cand am inceput sa facem poze. Nelinistea lor ii trada… Am continuat fara sa alimentam conflictul incipient.

Coborarea a fost la fel de grea ca urcarea. Daca la deal trebuie, precum Sisif, sa urci un bolovan, la vale nu-i mai usor sa-l tii in loc.

Frumusetea si speranta ne-au hranit sufletul. Traseul ne-a imbiat sa fotografiem mult…

Spre seara, dupa ore bune de mers, am ajuns aproape extenuati la Casa Razesului din Dragoiasa, sat al comunei Panaci!

Tatal gazdei noastre ne-a intampinat voios cu doua paharele de afinata. Multumim! Din pacate a trebuit sa-l refuzam. Acesti oameni primitori si amabili nu aveau de unde sa stie ca noi nu consumam alcool.

Am stat afara pana aproape s-a intunecat, ne-am aerisit dupa efort si apoi ne-am cazat intr-o camera… de poveste. Totul din lemn masiv, mai putin plasma TV 🙂 . Inclusiv chiuveta si baia sunt din lemn. Ca pe vremuri, ca in frumoasa Bucovina romaneasca.

Gazdele ne-au chemat la masa, pe care ne-au oferit-o din tot sufletul, cu tot ce au avut mai bun.

Chiar daca era seara si eram propriii dusmani, foamea si prima sansa  pe zi de a manca ne-a convins sa… continuam cu incredere. In aceste momente mancatul nu prea ajuta corpul, dar egoul fricos si nesatul cere sa fie satisfacut. Iertare, corpule! Tu ne duci, tu ne ajuti sa ne manifestam in aceasta lume, sa ne cunoastem si regasim, si noi te biciuim si te facem robul vrerilor noastre egoiste.

Dupa masa am avut sansa sa facem cateva analize si sa povestim cu gazdele noastre.

La miezul noptii ne-am retras in camaruta de poveste pentru a calatori in lumea povestilor.