13 septembrie 2017.
Visele ne-au trezit la realitatea iluzorie ce ne inghesuie in cruda ei matrice. 🙂
Am inceput agale pregatirile. Stiam ca va urma o zi plina si nu prea ne inghesuiam sa impachetam. Era o superba si senina zi de toamna, cu un soare bland, dar inca destul de ferm. Asa cred ca ar trebuie sa fim cu totii, chiar si in toamna vietii noastre: fermi, stralucitori, blanzi si senini…
Am predat inventarul ce ramasese in grija noastra acele cateva zile si i-am multumit Domnului Ioan Catargiu pentru ospitalitatea si amabilitatea dansului.
Drumurile si treburile prin oras ne-au mancat mai bine de doua ore. Ne-am luat ramas bun de la Domnul Ojog si l-am rugat sa transmita multumirile si salutarile noastre Domnului Primar si celor ce au contribuit la cazarea si hranirea noastra. Multumim!
Coada la bancomat, intuneric la optica, alarme care sunau, pompierii in centru cu zilele deschise, soarele care ne supraincalzea, posta si trimis pachet acasa… Un vag instantaneu al acelui moment dinaintea plecarii.
Dupa toate onorurile si intalnirile cu oamenii de treaba pe care i-am cunoscut, ne-am pus ranitele in spate si am purces la drum. Drumul pe langa masini si aglomeratie nu ne prea incanta… Dupa cativa km am intrat pe un drum nu prea circulat, catre Stulpicani, si asa am scapat de aglomeratie, dar am dat de praf si peisaje superbe. Am urcat muntele cu placere si curaj. De la 630 m altitudine la 890 m. Urcare relativ usoara, mare parte la umbra si prin padure. Din cand in cand cate o fanta in perdeaua codrilor ne permitea sa admiram peisajele ce-ti mangaiau si incalzeau si sufletul.
In varful muntelui, la stanele de acolo, s-au luat dupa noi cativa catelusi. Unul din acesti prichindei, un blondut cu fata de ursulet de plus, ne-a placut si a hotarat sa ne urmeze. Cat de simplu, cat de curajos, cat de sincer si de direct… Pentru ce atata ezitare si lamentare? Acest voinic curajos a primit numele de URSULET! Ursulet ne-a urmat destoinic.
Am inceput coborarea… Din nou bocancii, din nou cele 23-25 kg din portbagaj. 🙂 Am constatat ca e mai usor sa urci 25 de kg decat sa le tot franezi la vale. Daca nu ai anvelope bune de teren cam nu te amuza si nici nu prea te tin franele…:))
Spre seara, fara prea multe pauze, am ajuns aproape de Stulpicani. Eram cam obositi, nu mancasem si intunericul se asternea peste tot ce ne inconjura. Un baiat de treaba ne-a indrumat spre sat. Am intrebat la magazinul satesc de acolo si un batran simplu, curajos si inimos ne-a luat la el acasa. Ne-a oferit o camera cu un pat mare si tot ce a putut si el. Nu ne-a cerut nimic in schimb, ne-a povestit franturi din viata dansului si din monografia locului. Multumim, Domnule Dumitru!
Interesant cum un suflet bland si inimos poate fi bantuit de singuratate, frica, patimi, cum mintea noastra ne mananca incet sufletul… Demn de reflectat si digerat.
Eu am preferat podeaua. M-am asezat “un pic” … si asa m-am trezit dimineata…