Ziua 17, Etapa 7. Coborârea de pe Rarău

9 septembrie 2017.

Dimineata, sus pe Rarau, un soare bland, binevenit si cu drag asteptat ne mangaia prin geamul rulotei. Necesitatile fiziologice ne-au trezit si obligat sa vizitam buda din fundul curtii. Aerul era ozonat, plin de acea mireasma specifica muntelui acoperit cu paduri de conifere.

Mi-am strans asternutul si mi-am mutat device-urile afara, pe masa de lemn masiv. Am sperat sa pot scrie jurnalul. Intamplarea a fost mai potrivita decat programarea. Mao, Ovidiu si ciobanul din zona au venit la noi sa le facem analizele. Zis si facut. Lumea nu a fost tocmai incantata de vestile nu foarte bune.

Spre pranz s-a innorat si baia de soare s-a incheiat. La fel si activitatea noastra in zona. Am impachetat si am plecat catre Campulung Moldovenesc.

Drumul a fost o coborare in viteza unui picaj. Am prins si 7 km/h, in conditiile in care franam la fiecare pas si cele 20 kg din spate. Ciobanul ne-a incarcat cu urda si jantuit. Bune… Inca dainuie.

Si uite asa, povestind am ajuns la Manastirea Sihastria Raraului. Speram sa-l gasim pe parintele Ieronim. Doar speram… si cu speranta am ramas. Ne-am odihnit si apoi am purces mai departe.

O alta tura de coborare vertiginoasa in slalom. In total am tot coborat cam 16 km pana sa atingem Gara din Campulung. Frumoase case, peisaje si trairi.

Accesand o scurtatura catre gara, am hotarat sa facem un popas. Ne-am oblojit bataturile, am apelat omul nostru de legatura, Dl Ojog Gabriel si am plecat catre locul de interceptare – platoul orasului.

Dupa alti cativa km strabatuti cu scrasnetul dintilor, am ajuns in centru si ne-am intalnit cu acest om deosebit. Prima impresie a fost fada, poate chiar indoielnica. Timpul petrecut impreuna ne-a reamintit ca prima impresie este mai mereu inselatoare. Omul nostru ne-a rezolvat cazarea, mancarea si tot ce aveam nevoie.

Catelusa noastra, pe care am “botezat-o” Getuta Sagetuta, ne-a insotit peste tot. Este o mica eroina. Nu s-a plans, nu a cerut nimic decat prezenta noastra. Oare de ce oamenii nu pot fi atat de multumiti si bucurosi de prezenta celorlalti oameni?  De ce oamenii au asteptari atat de mari, de ce au pretentii atat de mari, de ce mereu asteapta sa primeasca ceva ca sa dea mai nimic?  Uneori ma gandesc ca un astfel de animalut are mai mult suflet si mai multa loialitate decat asa zisii oameni! Oare de aceea umanoizii care nu sunt capabili sa-si manifeste si daruiasca omenia, mai toti, au cate un catel? Le este frica sa nu intalneasca un om ca ei si atunci se refuleaza in dragostea catre animalute…?

Suntem cazati intr-o tabara a Clubului Copiilor. Aceasta tabara artistica are si o ramura de sculptura. Interesant si frumos. Curtea este impanzita de statuete mestesugite de viitori Brancusi.

Dupa o masa consistenta si la o ora total nepotrivita, ne-am intins si predat somnului binevenit.