Ziua 16, Etapa 7. Urcușul pe Rarău

8 septembrie 2017.

Dimineata nu ne-am grabit sa o savuram. La manastirea Rarau era multa lume, agitatie si sarbatoare. Am pregatit toate cele, am asteptat ora mesei si, dupa masa festiva de Sfanta Marie, am hranit catelusa si am purces la drum catre Varful Raraului. Am urmat drumul liniilor de medie tensiune si am iesit fix in zona releului de televiziune.

Drumul a fost relativ usor, cu un urcus destul de abrupt abordat in serpentine si ajutati de betele solide din dotare. Catelusa avand patru picioruse, nu prea a simtit atat de tare panta si efortul, dar sigur caldura o cam deranja.

Am facut cateva mici si mari pauze si am imortalizat peisajele ce se pot vedea de pe Muntele cel Mare si Sfant, al sihastrilor. O mica transmisiune in direct pe arhicunoscutul, uzitatul si imbietorul Facebook a facut ca pulsul ascensiunii sa fie disponibil in timp real.

Ajunsi in varf, langa statia de transmisiune TV, la 1649m, am admirat minunile Naturii Mame si ale Tatalui Creator. In zare, la mare departare, se intrezarea si Ceahlaul, muntele ce l-am lasat in urma noastra. Peisajul si trairile nu incapeau in nici o poza, filmare sau exprimare.

Si acum sa “bagam” si un pic de reflectie filo-sophica 🙂 : cum pot trai oamenii fara sa priveasca in sus catre varfuri, soare, luna, stele, fara sa vada formele norilor si fara sa se bucure de atingerea si mangaierea vantului? Cum pot oamenii sa se simta si sa se vada atat de importanti si de neinlocuit cand noi cu totii suntem niste bieti microbi fata de un munte, de planeta mama, fata de soare, galaxie si univers? Trecand in drumul nostru pe langa mai multe tintirime am vazut atatia care erau de neinlocuit, care erau atat de importanti, care nu aveau timp pentru ei si pentru ceilalti…

Spre seara am vizitat Stana lui Nea Vasile si apoi am dormit la Mao intr-o rulota magica. Mao este un baiat foarte de treaba. Este paznic de pasuni montane si locuieste pe varful muntelui de 17 ani. Am fost primiti bine si tratati cu omenie si caldura.

Varful muntelui ne-a oferit sansa rara de a admira rasaritul lunii pline. Evident nu am ratat aceasta sansa si la 21.10 am fost prezenti la evenimentul organizat de Creatie. Fotografiile nu pot si nu vor putea exprima grandoarea fenomenului cat si trairea, reflectia lui in noi. Totusi noi am incercat.

Intorcandu-ne de la spectacolul Naturii Mame, am intalnit un baiat foarte pasionat de fenomenele ceresti. Statea si tremura in noapte cu un DSLR fixat pe un trepied sperand sa surprinda o vaga aureola boreala generata de puternica furtuna geomagnetica. Interesant dialogul, omul si ceea ce am aflat nou. Am stat o bucata de vreme si noi apoi ne-am retras catre culcus, ca deja ne bantuia o infrigurare ce a persistat inca o bucata buna de vreme.

Am tot tremurat cu doi saci de dormit pe noi. Sacii erau de vara si temperatura scadea vertiginos sub 10 grade. Cu greu ne-am incalzit si am adormit privind stelele si luna prin gemuletul rulotei… Oboseala si-a spus cuvantul.