6 septembrie 2017.
Spre dimineata au inceput sa treaca multe masini, tiruri si sa opreasca in acea parcare unde dormisem noi, la Chiril.
Evident ca ne-am trezit vrand nevrand, amortiti, inghetati si cu ochii umflati. Am impachetat, ne-am spalat un pic si ne-am dus la bar, fericiti ca nu se fumeaza in interior. Am luat cate un ceai, doua, trei si apoi am mancat, ne-am strans si am socializat cu cei de acolo. Ne-am bucurat de cateva glume, ceva apreciere si bucuria de a fi printre oameni.
Ne-am urnit catre Manastirea Rarau. Mergeam ca niste melci hipnotizati de lumina soarelui.
Drumul a fost doar in urcare, in urcare si iar in urcare. Dupa trei ore am ajuns la manastire. Eram obositi si infometati. Foamea mai mica si oboseala mai mare.
Ne-am pus pe o bancuta si ne trageam sufletul… Un frate de la manastire ne-a interpelat, ne-a ajutat sa mergem la masa si ne-a servit cu o fasole minunata. Mancarea a fost buna si binecuvantata.
Dupa masa ne-am pus sa ne odihnim si unul dintre calugari ne-a trezit de trei ori. Tot il indemna dracu’ sa ne deranjeze si nu reusea sa inteleaga ca ne e somn si ca suntem obositi.
Ne-am trezit seara si in timp ce ne dezmeticeam a venit iar calugarul cu arcanul ca sa ne duca la slujba. De data asta a reusit si am ajuns la miezunoptica. Am incercat sa lasam un pomelnic, dar cum nu aveam banuti sa platim tariful cerut, am amanat acest moment.
Dupa slujba ne-am pus incet la somn. Liniste si aer curat…
