3 septembrie 2015.
Un drum in zori…
M-am trezit inainte sa sune ceasul… Normal. Era ziua eliberarii din cazarma spitalului din Ivesti!
Nu am nimic de reprosat personalului, primarului sau chiar spitalului din Ivesti. Le multumesc tuturor! Curatenia era la ea acasa. Ca sa ma intelegeti, trebuie sa spun ca din copilarie nu suport spitalele. Bunicul meu a murit in spital, am avut o prietena in spital internata, am vazut si auzit multa suferinta acolo… Spitalele au ajuns sa-mi produca repulsie organica. Totusi am rezistat, dar nu usor! Multumesc Domnului ca a fost mereu si este mereu cu mine si in mine! 🙂
In sfarsit pe la 6.45 am, Preotul Ionel a venit victorios si mi-a redat posibilitatea sa plec. Pantalonii mei erau gata si eu la fel! 🙂 Evident ca in cateva minute am fost echipat si fara sa o mai astept pe doamna doctor sau recomandarea de rigoare, am evadat cu mare voiosie! Nu staim ce se intampla cu picioarele mele…mergeau singure si inca sprinten. Mda… ce face adrenalina, dar si dopalamina, endorfina, din om…!? Mi-amintesc cum in noaptea aceea de vara din expeditia din 2012, in padure la Ciomuleasa, dupa ce m-am intalnit cu mistretii, am mai mersinca 16 km; cu toate ca eram deja frant de oboseala si ma pregateam de culcare. 🙂
Drumul a fost relativ usor… Nici nu am apucat sa ies din Ivesti cand o doamna bruneta tare, in halat de casa si cu niste cafele si covrigi in mana, ma opreste! Ma intreaba ce-i cu mine, incotro merg si de unde sunt…Ii raspund, i se face mila de mine si hotarata imi propune sa devin fiul ei. Imi povesteste de fratii mei, de averea familiei si de restul mebrilor. Parca deja ma infiase sau imi dadusem acordul, ma cheama in casa sa sarbatorim…:) Nebunie mare ce sa zic? Evident am fost nevoit sa refuz cat am putut de politicos si cum am scapat si de acolo am simtit ca in comuna aceea sunt niste lipitori periculoase. Parca vedeam o caracatita cu multe brate si toate pline de ventuze si vezicule pline cu neurotoxine!… Am scapat. In cativa pasi, foarte repezi, am iesit din comuna si eram …LIBER!
Intinerariul meu era pe sub coroanele salciilor plangatoare si a nucilor, pe langa multe flori si multe fantane. Tot drumul asa a fost. Mi-a placut foarte mult asta. Frumoase sate si comune! Din loc in loc cate o bolta de vita de vie care in ceata si racoarea diminetii, inceputului de toamna, raspandea mireasma strugurilor copti. Aceast parfum al strugurilor imi amintea de copilarie si adolescenta. Parintii mei aveau un mic teren cu o bolta de vita de vie, loc unde am inceput pe ascuns, inainte de revolutie, impreuna cu un prieten, primele lectii de Kara-Te. Viata toata este un vis…
Ca niciodata pana acum, totul a mers struna. Bocancii nu mi-au mai facut probleme mari si nici alte probleme nu am mai avut. In timpul marsului am fost contactat de Seful Politiei Locale din Tecuci si de Doamna Redactor de la Ziarul Tecuceanul. Interesant este ca ambele persoane au sperat sa ajung mult mai repede. Mi-am dat seama ca un om normal, care este lipsit de prilejul de a merge mult pe jos, nu prea stie exact cat de repede poate avansa un calator echipat cu 30 kg de bagaj. Un om normal, fara bagaj, in pas vioi si pe teren drept, merge cu maxim 6km/h. Un performer poate marsalui cu 8~10 km/h, fara bagaj. Dar asta, atentie, in pas de mars. Nu mars ca la armata, ci mars ca la sport…:)
Am mers cat am putut de repede ca sa nu las gazdele sa stepte si asa in jurul pranzului am fost deja la Tecuci. La intrarea in localitate, Domnul Chiriac si Doamna Redactor Sef Nina Popa, m-au asteptat ca pe eroul de la Marathon. Evident diferentele erau clare: eu nu parcursesem 40 de km si nu am cazut jos strigand am invins! 🙂 Oamenii au fost foarte amabili si draguti. Le multumesc! Am fost condus catre locul de cazare, care a fost mult mai mult decat ma asteptam.
De indata ce am intrat in posesia cheii camerei mele, am inceput rutina de rigoare. Aceasta rutina, despre care nu am scris, se compune din:
v Spalarea hainelor (tricou, sosete, esarfa…);
v Spalarea bocancilor si branturilor, apoi uscarea si ungerea cu crema;
v Despachetarea rucsacului – scoaterea mancarii, kefirilor si aerisirea hainelor;
v Schimbarea apei si laptelui kefirilor;
v Punerea la incarcat a electronicelor;
v Spalarea mea – dus + verificarea si pansarea inventarului; 🙂
v Procurarea apei potabile si incurgitarea a 1,5 ~2 litri de apa cu miere si lamaie;
v Postarea / Transmiterea prin coechipierul meu, Adi, ca am ajuns cu bine si ca totul este ok;
v Odihna, comunicarea cu familia si cu prietenii;
v Procurarea mancarii si informatiilor necesare pe urmatoarea secventa de traseu;
v Scrierea jurnalului, trierea si prelucrarea fotografiilor; incarcarea lor pe website-ul expeditiei;
Seara a venit rapid si odata cu ea si pacetul meu de acasa. Am primit mancare, haine, suplimente naturale, diverse necesare. Dupa despachetare si inventariere a urmat somnul binevenit si meritat. 🙂
Asa sfarseste inca o aventura din seria: Romania la Pas.